Capitolul I
“NUMĂRUL 6″
Acelaşi parc tivit de arţari i se arăta şi acum la fel de trist. Vrăbiile săgetau văzduhul atât de alert şi precipitat, încât i se părea că sunt nişte puncte pictate furios şi rapid de un artist cuprins de febra creaţiei. Nu se mai mişca. Încerca să simtă tot, să prindă acele momente tăiate şi răsuflate într-un cotlon fraged al minţii şi să le păstreze acolo ca într-o puşculiţă. Ori de câte ori îi mai apărea în cadru câte o faţă sau chiar câte o bancă de lemn, care sta ţeapănă în aşteptarea unui trup cald, se oprea. Îşi fremăta întreaga faţă, scoţându-şi nevralgic ochii din orbite. Un nou fragment prindea contur şi nu trebuia să dea greş pentru nimic în lume. Scrâşnea din dinţi de parcă ar fi vrut să şi-i spargă şi, în acelaşi timp, cu un efort familiar, îşi dilata nările groase şi vinete. După câteva momente, istovit de atâta schimonoseală, părea că se dă bătut. Dar numai gândul că el, marele Maximo Antura, pictorul care-i conducea pe toţi, de la şefii de stat până la slugile lipicioase, nu se poate conduce pe sine nici chiar acum, într-un trup mizerabil, îl izbea de asfaltul rece al realităţii pe care încerca să şi-o reconstruiască. Tot parcul cu arţari, din nou păsările agitate, stropii de ploaie rece care ciuruiau frunzele veştede aşezate într-un pat maroniu pe pământul amorţit. Şi nişte paşi. Da, nişte cizme venind agale prin acel pat, răscolindu-l şi terfelindu-l. Acei paşi… i-a tot auzit de când stătea imobilizat pe patul din spitalul orăşenesc. Îi răsunau în urechi la fel de agasant precum o picătură chinezească. Ei răsunau şi el îi număra: 9 de la intrarea în parc până la banca din spatele său. Nu numai că sunetul paşilor i se impregnase în tot corpul, dar îşi dădea seama, din gravitatea lor, cum arată, fără să-i fi văzut măcar. Cu siguranţă bărbatul respectiv, că de femeie nu putea fi vorba, ele au mersul delicat, chiar şi atunci când nu vor, purta cizme de culoare închisă, ba chiar negre. Şi musai un pardesiu lung, pentru că, în hotărârea lor de a avansa, cizmele erau uşor încurcate de lungimea acelei stofe groase.
- Domnule Antura, la ce-ţi mai zboară mintea acum? Îl întrerupse din tabloul său, ale cărui culori se ridicau speriate, rămânând suspendate pe tavan, vocea resemnată şi gravă a sorei Edca. Cu ce te mai amăgeşti? Bărbatul îngână ceva doar de el înţeles, lucru ce o întărâtă pe îngrijitoarea sa, care continuă pe acelaşi ton: Alergi după himere? Nu-i nevoie. Sunt destule în capul matale. Hai, dormi! Şi zicând acestea, îşi luă tifoanele şi sticluţa cu spirt şi ieşi agale din salon. Uşa care se izbi de perete îl lăsă din nou singur cu gândurile sale atât de puţine şi dornice de explorare. „Sunt un copil! Ba nu, sunt mai rău, sunt un copil bătrân care nu mai are nicio şansă. Tot ce am din viaţa asta e un amărât de parc. Un parc pustiu a cărui consolare sunt nişte frunze veştede! Pierdutul de mine. De ce mai trăiesc? Să văd cum mor?”. Simţi cum un fior îi străbate tot corpul. De fapt, în paralizia sa, doar aceste junghiuri ale disperării lăuntrice le mai simţea. Perciunii deşi şi neîngrijiţi, care îi încadrau obrajii, îl deranjau. I se părea că acolo, în puful acela scurt şi des, se adună toate neputinţele lui. Din acest motiv, se gândi pe moment că trebuie să-i înlăture. Brusc, acele fâşii piloase, late de un centimetru, deveniseră principalul lui inamic. Din nou se încrunta. Azvârlea priviri veninoase în stânga şi-n dreapta, încercând să-şi surprindă duşmanii, pe care, dacă mânile, ah, mâinile! l-ar fi ajutat, şi i-ar fi smuls cu tot cu obrazul palid, brăzdat de riduri adânci. „Sufletul meu e captiv într-un cadavru”, continuă să-şi spună, privind ţintă în tavanul îngălbenit al salonului. „Dacă n-aş fi în acest spital afurisit, viermii mi-ar intra în carnea asta blestemată. M-ar ciurui şi eu n-aş simţi. S-ar înfrupta, mişeii, cu bucăţi din mine şi eu n-aş da doi bani pe asta. Pentru că, poate, nici n-aş ştii”. Răpus de acest din urmă gând, închise ochii resemnat. De ce se plângea că nu simte nimic? Era mai viu ca niciodată. Acele neputinţe îl dureau. Iar dacă un om simte durerea, e viu. Deodată în faţa ochilor îi apărură două dulapuri cu rafturile goale. Într-unul se aşezau lent dorinţele, laolaltă cu paşii din parc, frunzele maron şi arţarii, iar în celălalt alergau perciunii hidoşi, corpul său fără cap, sora Edca, uscată asemeni medicamentelor pe care le ţinea în mâini de fiecare dată când intra în celula lui albă, şi patul acela de fier. „Asta e toată viaţa mea. Ăsta e Maximo Antura, pictorul care de fapt nu pictează. Pictorul care colecţionează cioburi pentru ca, odată sau niciodată, să poată uni, cu ajutorul unui lipici performant, toate aceste părţi ale unei sticle viguroase. Halal pictor! Halal viaţă! Să te ia dracu, Maximo, sau chiar ăsta e numele tău? De unde ai certitudinea? E, ţi-a zis pe dracu îngrijitoarea! Asta vorbeşte multe şi mărunte. E felul ei de a nu-i observa în detaliu pe morţii vii care o înconjoară. Şi unde-ţi sunt prietenii, rudele, admiratorii? Cică pensula ta dădea viaţă minunilor nedescoperite ale lumii. Unde sunt toate acestea? Edca, Edca, ţi-ai bătut joc de mine, amăgindu-mă cu acele himere pe care tu însăţi mi le-ai încolţit în minte, cu neruşinarea uneia care are legătură cu tot ce se întâmplă în afara acestui colţ de lume.” Un plâns calm îi stoarse întreaga faţă, şiruri de ploaie sărată spălându-i obrajii şi oprindu-i-se pe trunchiul gâtului.
Prin geamul lateral, deschis pe jumătate, se auzeau voci necunoscute. Pesemne că încă un muribund era adus în acest purgatoriu. Altul care o să-şi viseze aici, între aceşti pereţi murdari şi sfidători, viaţa pe care n-a trăit-o niciodată. Soarele apărea şi el cu porţia, bronzând, prin acel gemuleţ întredeschis, câteva fâşii dreptunghiulare din cearşaful gri, cu care era învelită grămada aceea inertă de carne. Bătrânul nu se mai gândea la nimic. Pleoapele obosite îi cădeau lent peste cristalinul gălbui şi vâscos, închizând în acel corp o linişte mortuară. Rămase aşa timp de aproape o oră. Un ţipăt disperat îl înjunghie în spate, după care îi invadă tot corpul propagându-se în mii şi mii de fiori îngheţaţi. Tocuri, pantofi cu tălpile tocite, papuci gumoşi îi alergau prin stomac, dând năvală spre uşa unui salon vecin. „Numărul 6 a fost mai norocos decât mine. Un biet ţăran, ars de soare şi cu mâinile precum lopeţile mi-a luat-o înainte! Să fie blestemat! Să vă ia dracu pe toţi! Numai legume stricate puse la conservat, sfârşiţi cu toţii prin a deteriora şi borcanul şi mâinile care v-au înecat în această soluţie scârboasă” îşi spuse în sinea sa, dându-şi ochii peste cap şi făcându-şi fruntea evantai. Agitaţia îl scotea din minţi din ce în ce mai mult. Ar fi vrut să-şi iasă din trupul greu, plutind şi frecându-se de tavanul denivelat al camerei, ca într-un final să se picure lângă patul acelui ţăran învelit cu o pânză albă! Îşi închipuia cum, la căpătâiul mortului, stăteau resemnate acele tocuri alerte de mai devreme. Plânsul isteric al cuţitelor roşii care tăiau pardoseala căminului îi dădea friguri, dar, în acelaşi timp, satisfacţie: „Ce frumoase tocuri! Roşii! Pe lumea cealaltă or exista? Nu concep rai sau iad fără pantofi de femeie. Ce minune extraterestră îi face pe aceşti paşi firavi şi fermi să ţi se înşurubeze adânc în suflet, fără să te doară?” Şi, zicând acestea, se evaporă din acea cameră în care deja plutea, înecăcios şi greu, fumul de lumânări vechi. Ordinele sorei Edca îl făceau să zâmbească: „La o parte, faceţi loc pentru preot. Poftiţi, părinte, Dumnezeu să-l odihnească”. Vorbele sorei erau urmate de o ploaie de lacrimi. Parcă doar venirea celui care avea să-i închidă ochii acestei lumi numărului 6 a adus certitudinea tăioasă că ţăranul prăpădit s-a dus definitiv. „Linişte! Aprindeţi toate lumânările”, ordona preotul. Şi, cioplindu-şi vocea cu o unealtă nevăzută, situată undeva pe corzile vocale, începea să cânte asemeni clopotelor care bat în zilele mohorâte: grav şi inuman.
Un vânt se izbea de geamul încăperii, dar refuza să intre în camera bătrânului. Auzea cum frunzele viguroase ale castanilor se onduiau zgomotos, mângâiate de adierea nevăzută. Cântecul preotului devenise acum mult mai alert, încercând să ajungă până la ceruri, pe care le implora, sudându-şi mâinile, să se deschidă şi să primească sufletul păcătosului. Mirosul de tămâie îi intră în nări, la fel de uşor cum pătrunse pe sub uşa albă în întregul salon. „Dacă acest oportunist crede că îl va catapulta pe bietul ţăran acolo – unde nu este durere, nici întristare, nici suspin – folosindu-se de tămâie, lumânări şi-un cântec neinspirat, atunci e vai de cădelniţa lui! Omul, după raiul sau iadul faptelor sale, ajunge în raiul sau iadul lui Dumnezeu”. Ideea îi păru cea mai inspirată dintre toate gândurile sale de nou-născut şi o continuă fixându-şi privirea pe uşă: „Printr-o împrejurare pe care acum o consider convenabilă pentru mine, mi-am început o altă viaţă. Ce rele pot face din această poziţie? Mâinile mele nu se pot ridica, degetele nu se ating unul de celălalt, picioarele stau cuminţi şi singurul loc în care mai aleargă e capul meu. Paralizia asta e iadul însuşi, un iad din care, fără să pot ieşi în lume, se transformă în rai”. Un zâmbet îi însenină întreaga faţă. Ridurile adânci se transformară în şănţuleţe inundate de o lumină necunoscută. Ochii căprui, scăldaţi în galbenul mohorât al cristalinului, păreau şi ei mai veseli, mai încrezători. Nu mai auzea forfota din camera 6. Propriile trăiri estompau orice zgomot. Acel cadavru, pe care nu se mai chinuia să-l simtă, era şi el cuprins de o nouă stare. Ropote de speranţă îi circulau prin sânge, alimentând toate celulele. Părea că se înalţă deasupra tuturor, că e capabil să cadă şi să se ridice la fel de uşor, animat de sentimentul unei supraforţe. Dacă ar putea să-şi vadă acum interiorul, cu siguranţă ar reuşi să repare şi să ungă cu alifia credinţei în noul său Rai acel mecanism uzat. „Ce bine mă simt în mine însumi! De acum îl las dracului de parc, tai acele picioare ieşite de sub pardesiu, opresc ploaia rece de toamnă şi pun la loc frunzele de arţar, după ce le înverzesc cu acest leac cu care, fără să mă chinui, îmi înverzesc propriul destin. Nu mai am nevoie de cioburi. Nimicurile nu construiesc singure o viaţă. Aşa că sticla aceea viguroasă va lua naştere de acum înainte, chiar de-ar fi s-o construiesc pe acest pat, într-o sticlărie sofisticată”. Putea, dacă voia, să facă orice. Cine spune că lucrurile mari se fac doar cu mâinile şi cu picioarele?
(…)
Raluca Nicula
